Am citit odata "in tineretea mea" despre o intamplare din viata marelui Beethoven, intamplare care mi-a schimbat intr-u totul viziunea asupra vietii. Pana in acel moment, aveam cred, 17 ani, asteptam sa-mi descopar sau sa-mi decopere cineva vreun talent, astfel incat sa-mi cunosc macar destinatia drumului vietii, daca urcusurile si coborasurile nu aveam cum sa le anticipez. Fiind "un soarece de biblioteca" citeam tot ce intalneam in cale: de la bibliografia scolara obligatorie pana la tratate de medicina si psihologie, incercand astfel sa-mi "descopar chemarea".
Pana intr-o zi, cand am citit urmatoarea intamplare:
"Intr-o seara, dupa un concert, Beethoven era copleşit de aplauze si felicitari. O doamna, mai entuziasmata decat toti, ii zice:
- Ah, dacă Dumnezeu mi-ar fi dat si mie geniul dumneavoastra si magia dumneavoastra muzicala!
- Nu e nici un geniu, doamna, si nici o magie muzicala, ii raspunde Beethoven, e doar rodul a opt ore de munca zilnica timp de patruzeci de ani, si de exersare constanta si rabdatoare la pian."
Atunci am inteles. Munca inseamna de fapt viata. Munca inseamna bucurie. Bucuria de a-mi putea construi propria "autostrada" in lumea aceasta, cu una, doua sau un milion de benzi daca-mi doresc, fara costuri materiale, doar cu zambetul pe buze si picaturi cristaline de sudoare pe frunte. Prin urmare, atunci la 17 ani, am pavat primii metri ai "autostrazii" mele. Iata-ma acum, dupa inca pe-atatia ani, "autostrada" mea are cinci benzi, iar cei care au curajul sa circule pe ea se bucura de parcursul ei pe cat de in viteza, pe atat de lin si odihnitor, astfel incat popasurile care se afla amenajate pe marginea ei, nu-si au rostul.
Indiferent de varsta pe care o avem, suntem toti fara exceptie, profesori, educatori ai celor mai mici decat noi si avem datoria morala sa le insuflam acestora dragostea pentru munca, ceea ce inseamna de fapt, dragostea pentru viata si bucuria de trai.
... si pentru ca vorbele fara fapte nu au nici o valoare...
Postări
